Ma trezesc cu greu, dupa o noapte de razboi cu perseverenta tantarilor, la chemarea Marei care pe soapta aproape, imi spune: “Tina, tu nu vii cu noi la Mana?”. Intrebai cat este ceasul si aflai cu stupoare ca am doar 15 minute ca sa ma pregatesc. Mara era deja imbracata, machiata si cu parul strans la spate intr-o coada care ii atingea usor umerii. Ma trezesc si mormai ca de obicei dimineata pentru ca pleoapele-mi sunt inca grele de somn. Nu sunt tocmai placuta de dimineata, de cele mai multe ori ma trezesc, ma scol din pat si fac primele lucruri sau pasi cu ochii inchisi, ca un somnambul. Ma intreb cum ma vad altii de dimineata. Poate ca si ei sunt la fel si isi pun aceeasi intrebare.

            Inainte de a-mi da seama ce se petrece cu mine, o aud pe Mara care deja se plimba de colo-colo spunand ca ar avea nevoie de ceva cu care ar putea sa aprinda aragazul in bucatarie. Intr-un final trezeste pe Adina, care Adina ii ofera o bricheta fara gaz, dar care facea totusi o mica schanteie, bricheta oferita de ingeras. Mara se agita prin carbet si parca imi era teama ca sa nu le trezeasca pe celelalte fete, si - sau baieti dupa caz, nu imi amintesc prea bine asa ca am mers in bucatarie ca sa o ajut sa aprinda aragazul. Nu am facut asta cu prea mare placere, dupa cate imi amintesc. Dupa ce imi trag o bluza si o fusta la intamplare pe mine, merg in carbetul de la strada unde este bucataria ca sa imi fac o cafea. Mara a avut deja grija de mine si aveam instant-ul in cana de cafea, trebuia doar sa imi pun apa calda si zahar, si am sfarsit prin a bea o cafea cu foarte mult zahar in acea dimineata, soarta...stia ca aveam nevoie. Mi-am intins apoi putina paine cu pate, in timp ce vorbeam tot soiul de chestii cu ceilalti, fara importanta cred din moment ce nu imi amintesc deloc care erau subiectele de discutie. Era din acele tipuri de discutie de dimineata cand nimeni nu are chef de nimic si mormaie spunand ca nu au chef sa porneasca inspre locul de munca. Era clar ca nimeni nu avea idee ce satisfactii urma sa ne dea, pana la urma o zi normala de Guyana.

            Trebuia sa ne grabim deoarece urma sa mergem in Mana, urmatorul oras mai mare de langa Awala, pentru o intalnire cu doi profesori, unul care preda geografie si unul care preda limba engleza. Sebastien ne astepta nerabdator in masina spunand ca trebuie sa ne prezentam la momentul concordat.

            Drumul si caldura nu ni se mai pare demult o problema. Am crescut cu ideea ca obisnuinta este a doua natura. Curg picaturi de sudoare pe fruntile noastre dar nu le mai simtim, curg linistite iar razele de soare ne mangaie oarecum suparator obrajii.

            Ajunsi in Mana am oprit la o cladire tip depozit pe care cu greu as putea sa o descriu de aceea mai bine renunt. O luam cu noi pe Maria una dintre invatatoarele de la scoala din Mana si participant activ la activitatile desfasurate de Rezerve Regionale de l’Amana. La 100 de m masina opreste langa incinta scolii, coboram cu totii si ne indreptam spre poarta scolii unde trebuie sa asteptam pentru ca intrarea nu este permisa tuturor.

            In curte ne intalnim cu directorul scolii care, politicos ne intreaba cati dintre cei prezenti sunt romani, cati vorbesc limba franceza intr-o limba engleza placuta la ureche, parca de care imi era dor, aici in Guyana. Maria ii comunica scopul pentru care suntem in Mana, urmand ca apoi sa facem o poza cu acesta. Inainte de a intelege ce se petrece in jurul meu, directorul a si disparut.

            Ne indreptam spre sala de clasa, la acel moment nu stiam care dintre ele si putini dintre noi stiau care sunt subiectele de discutie pentru aceasta ocazie. La etajul doi, pe un hol alb, linistit trecem iar din dreapta se fac vazute din cand in cand capete ale elevilor care studiaza la aceasta scoala. Sunt altfel. Curiosi in acel moment. Sunt majoritatea in tricouri albe si blugi albastri sau fuste de blugi. Curiosi, se distrag de la cursuri. As fi vrut sa stiu ce gandeau in acel moment deoarece ne priveau cu prea mare interes, asa cum fac si eu cand merg pe strada si vad persoane de alte rase. Asa suntem facuti sa dorim sa intelegem. Se crestem, fie ca vrem sau nu, acumulam. Primim si cerem cultura. Consumam cultura. In asteptarea profesorului ni se dezvaluie si care este subiectul de discutie din acea zi: identificarea si localizarea Statelor Uniunii Europene la un an dat. Ciudat cum ei invata despre noi si noi despre ei!

            Profesorul iese din clasa, tipul omului serios care se lasa greu convins, saluta politicos si ne face intrarea in clasa. Eram cinci persoane aliniate in fata tablei si aveam impresia ca sunt in fata unei comisii de evaluare. Ne prezentam. Chestiuni elementare, gen cine suntem, cum ne numim. Clasa era impartita in cinci grupuri pentru ca toti dintre noi sa poata prelua unul dintre grupuri pentru a lucra impreuna la identificarea Statelor Uniunii Europene pe o harta. M-am asezat alaturi de patru fete, doua dintre ele foarte retrase pentru moment. Este foarte haios sa vorbesti o limba straina cu un copil, desi acestia aveau deja in jur de 15 ani. Copii rad din orice, si asta face pe oricine sa se simta bine. De asta poate ca mi se spunea ca cel mai interesant si interactiv mod prin care se invata o limba este sa petreci timp cu copii. Ei sunt prea inocenti ca sa iti amplifice sentimentul de neplacere generat de necunoastere a limbii. Am lucrat pentru circa 45 de minute, timp in care eu si cele patru fete ne imparteam zambete in loc de cuvinte. Este grozav sa nu poti pana la urma vorbi o limba iar oamenii sa inteleaga cum esti si ceea ce esti si fara ca tu sa poti descrie portretul propriu, vazut dintr-o perspectiva subiectiva, uneori eronata. Suntem sau nu subiectivi cand vorbim despre noi insine? Mai aud din cand in cand cate un “Oui, Madame!”, iar acesta imi da un soi de usoare brivide pe coloana si de fiecare data zambesc unei fete de 15 ani cu parul impletit, cu piele de culoarea carbunelui care tine in mana un pix rosu, cu spatele usor aplecat pe foaia de lucru, intr-un tricou alb si mereu dispusa sa iti ofere un zambet neconditionat, pe care trebuie doar sa il primesti. Este un lucru mare sa stii cum sa primesti de la cineva ceva, de asta depinde continuitatea ciclului ofertant si beneficiar iar persoana care primeste ceva, indiferent ce, trebuie sa fie constienta ca de faptul de a sti sau nu sa primeasca azi depinde disponibilitatea ofertantului de a mai da maine ceva.

            Cand am intrat pe usa clasei, eram oarecum neincrezatoare cu privire la ceea ce ar putea insemna acea zi pentru mine, in momentul in care am privit chipurile acelea, ceva s-a schimbat. A fost pentru mine un cliseu in care artistul combina ceva din toate: fericire, temere, placere, nebunie, curiozitate, culoare. Fiecare personaj se misca numai ca in cazul meu, artistul nu are putere asupra a ceea ce se intampla, personajele sunt mult prea diferite pentru a putea fi coordonate. Sunt libere sa ia atitudine, se pot exprima in propriul lor sistem de valori, sunt libere sa aleaga momentul in care sa taca si sa ia cuvantul, un teatru forum s-ar numi cadrul in care ne miscam. Din fiecare lucru ne facem un pretext de invatare.

            Am identificat cele 27 de tari ale Uniunii Europene iar profesorul se plimba printre randuri la chemarea repetata a elevilor. Din cand in cand acesta rostea cateva cuvinte in spaniola, spre amuzamentul elevilor. Era un act placut tot ceea ce se petrecea in juru-mi. Dupa ce lucrul se termina iar cele 27 de tari europene sunt toate identificate si notate pe foaia suparator de alba, profesorul spune elevilor ca pot pastra foile de lucru si verifica corectitudinea a ceea ce au scris acasa. Unii elevi zambesc satisfacuti, altii din contra sunt parca prea seriosi pentru varsta lor, sau prea neatenti...sau prea atenti la ceea ceea ce au avut de facut. In zgomotul pixurilor care pareau nelinistite sau prea obosite de cele 60 de minute de istorie se aude sunetul clopotelului pe holul scolii. Ce senzatie! Imi oprii ochii in ochii elevei din fata mea care zambea din nou pentru cateva zeci de secunde. Avea ochii atat de placuti. Era ceva acolo si as fi vrut sa stiu mai multe despre ea. Sau poate ca stiam deja prea multe.

            La un moment dat ne luam ramas bun de la profesorul de istorie si ne retragem linistiti, de unii singuri. Nu era nimeni pe hol, nici Sebastién, nici Maria. Pana la urma nu mi-ar fi displacut daca ne-ar fi lasat acolo toata ziua deoarece ochi curiosi, cu trupuri de carbune ne priveau din toate unghiurile. Eram diferiti iar asta ne facea speciali. Nenumaratele zambete pe buzele lor curgeau frumos, fara menajamente.

            Ora de limba engleza incepe promitator si la fel de promitator se termina, cu dorinta de a mai vedea macar o data acele fete indraznete si sfioase in acelasi timp. Elevii trebuiau sa ne intrebe diferite chestiuni pe care ei sa le noteze si, mai apoi sa faca o mica lucrare in limba engleza din informatiile pe care au reusit sa obtina de la noi. Este frumos cum oamenii invata despre alti oameni. Cum incearca sa inteleaga limbajul altora, miscarile, atitudinile, temerile, bucuriile, felul in care traiesc si perceptia lor despre lume.

Exista putine locuri in lume in care popoarele sunt constiente de responsabilitatea nescrisa a conservarii si transmiterii culturii si a traditiilor proprii catre generatiile urmatoare. Desi uneori ceea ce am putut vedea contravine credintei noastre, noi speram ca populatia din Guyana Franceza sa perceapa acest mesaj de profunda reflectie. 

Elevii intreaba increzatori cu zambetul pe buze si le raspundem cu atata multumire si satisfactie cum poate noi nu ne-am fi ingaduit intre noi in timp ce informatiile despre noi sunt peste tot pe tabla alba de clasa, iar la un moment dat, clopotelul suna din nou. Oarecum suparator de data asta. Unii elevii parasesc incet sala de clasa, in timp ce altii se opresc sa ne studieze, sa puna intrebari despre noi sau pur si simplu sa faca complimente. Pentru ca acesta este un fapt frecvent aici. Oamenii impart complimente. Fara teama si fatarnicie. Fara sa ii coste nimic.

            Plecam. Cu regret. Cu speranta ca saptamana viitoare ne vom intoarce. Cu siguranta ne vom intoarce. Luam cu noi zambete de copii si parca simtim ca suntem mai buni, mai frumosi. Ducem cu noi acea gratie si minune pe care o purtam renegata in noi numita copilarie, si pe care aici am redescoperit-o.

Masina fuge pe asfaltul cald in lumina orbitoare a soarelui de amiaza. Noi ramanem tacuti si privim fiecare prin bucatica de geam parca cu parere de rau. Dar natura ne trimite o adiere usoara pe frunte, ne rasfata suvitele de par de pe frunte iar frunzele de palmier se unduiesc frumos in aceasta frumoasa zi de vineri in care ne gandim ca...ne vom intoarce.

Florentina TINC