Si totusi mi se pare ca am visat. Ca acea "pirogue guyanaise" care zbura pe varfurile valurilor satule de atata sare era doar un alt joc in mintea mea. Si ca oamenii pe care i-am vazut sunt doar o creatie a gandului din dorul de a vedea cum si unde ar putea exista oameni cu adevarat fericiti pe aceasta antica si obosita planeta.Dupa patruzeci de minute in care barca ne-a purtat pe alte taramuri, zece oameni se opresc pe un petec de pamant si se prind de un mal unde, ascuns undeva, pe o pancarta, apare mesajul: “Bun venit in AWAYANDE!”, cel mai probabil scris cu vopsea pregatita din bobitele rosiatice ale unui tufis ce creste linistit la fiece pas. Aflam ca aici locuiesc nu mai mult de 15 persoane. Sunt dintr-acele suflete care se trezesc, culeg, vaneaza, pescuiesc si isi pregatesc mancarea in liniste si sunt fericiti, tot in liniste. Nu inteleg de ce unii oameni au impresia ca cei fericiti trebuie sa fie neaparat si galagiosi. In visul meu trebuie sa stii sa asculti in liniste un scancet de copil, un cantec de pasare, un gangurit de maimuta ca sa iti dai ragaz de a fi fericit. Aici totul curge altfel. Viata are un alt sens. Timpul la fel. Iar natura este generoasa cu cei care ii respecta termenii. Ce poate fi mai multumitor decat sa ai sansa de a te plimba printr-o cultura de ananas, in timp ce razele soarelui iti mangaie trupul, iar tantarii zumzaiesc lacomi peste tot in jur. Totul sub indrumarea unui om care incearca sa inteleaga uimirea a zece oameni veniti de la 9.000 de km la vederea fructelor de banan crescand nestingherite in razele soarelui, bizar, la inceput de decembrie. Mergem mai departe pentru a vedea cateva plante de bumbac si pentru a gusta dulceata trestiei de zahar pe care o taiem in bucatele si le impartim intre noi. Putin mai tarziu urcam din nou in barca alaturi de trei indemanatici pescari ca sa ne pescuim pranzul. Ne mai plimbam, mancam, facem baie in raul Maroni iar ziua este incununata de atelierul de pictura pe coji de fructe uscate. Radem mereu. Din orice. Peisajul si oamenii sunt molipsitori si noi nu ne putem opune.

Amerindienii care locuiesc aici se tem ca ceea ce ii caracteriza odata sta sa paleasca. Tinerii par sa nu mai fie atrasi de traditii, de conservarea culturii amerindiene, ci mai degraba de mirajul “noului”. Si aici am gasit un fir puternic care ne leaga de acesti oameni: faptul ca suntem la marginea prapastiei numita “Nu stim cine suntem si incotro ne indreptam”. Suntem vulnerabili pentru ca noi, oamenii, uneori nu stim sa facem diferenta dintre echilibrat si excesiv si suntem usor ademeniti de ceea ce nu ne apartine, iar asta poate duce la o criza profunda de identitate. Insa, atata timp cat sunt inca cincisprezece oameni in Awayande care stiu cum sa impleteasca frunzele de palmier pentru carbet, care stiu de cat timp planta de ananas mai are nevoie pentru a da urmatorul fruct, cum arata o bucata de manioc si cum se prepara aceasta, care nu au uitat de parinti, bunici, mai exista speranta.

Plecam. Si ne pare rau. Am luat cu noi o inima mai plina, care bate mai repede. Si in adierea vantului, tacuti, privim in zare. Pe barca doar un crab ne mai atrage atentia. In rest... facem fiecare un bilant, in lumina apusului de soare. Imaginea barcii, cu zece straini tacuti, tulburand deopotriva raul si oceanul mi-a ramas in mintea care nu mai stie ce sa creada. A fost un vis sau realitate?

Florentina Tinc