Kali`na Games

      Installed on the coastline of the Guianas, the Kali'na have directly suffered the disastrous effects of the" encounter "with the Europeans, this deeply painful past is etched in the collective memory of Kali'na from French Guiana and Surinam bank of the Maroni. Today these people are trying to regain their place and keep their culture in Guyana.       The Kali`na Games it`s a tournament that is held in Awala-Yalimapo during two days. The persons that love sports are invited to this event under the banner of brotherhood. Therefore the Games are not only for Kali'na athletes, this edition recording a larger number of metropolitan French, working in the institutional field, creoles, bushyneges, and other Amerindians. The teams are consisting of 4 men and 4 women and 2 officials. The number of teams is limited to 20. This year was the 5th edition and it had 8 trials: • Running - Akanu• Archery - Piliwa emokili• Tug - Kulawa tincal• Pushing the canoe - Kuliyala emokili• Canoe race - Kuliyala ekanu• Launch of harpoon - Alopon emokili• Climbing the coconut tree - Wewe poko anunon• Game of the devil - Kulupi waisanpa'topo

     This year the Slips on mud (Akulu tupo akanu), was eliminated due to the large number of injuries reported last year. Also, for an athlete to participate, it was mandatory to pass a dedicated medical exam because last year games held a negative record of three hearth failures and a death during the 10 kilometers run. The documentary revolved around the Anuwana team, a former champion team consisting of 9 kali’na Amerindians and one Creole. Sometimes it was hard to communicate because of the different language and culture. Not all members where happy to speak in front of the camera.     The team won the remonter le pirogue and tire a la corde trials. They came close at the canoe race, where they won the first round, at archery, where they hit the board many times but missed the points, and at the Game of the devil, where they came second. At the end they came on third place.The filming was difficult because of the hot weather. The cameraman reported some sunburns on the back of the knees, and some headaches. Filming the archery trial was also difficult because of the mosquitoes swarm, insanely active even during the day, on the trial set.

     Also due to some bad used presumption, because of lack of space on the hard disk, the cameraman deleted some of the first recordings, thinking there where stored.Editing the movie was a very long process spiced with some breakdown of the editing software and some insanely long delays generated by the editor. He wanted to make a good edit but he didn’t know how, so he learned in the same time.Overall the documentary was a great learning experience.Cimpoeru Tiberiu.

Si totusi mi se pare ca am visat. Ca acea "pirogue guyanaise" care zbura pe varfurile valurilor satule de atata sare era doar un alt joc in mintea mea. Si ca oamenii pe care i-am vazut sunt doar o creatie a gandului din dorul de a vedea cum si unde ar putea exista oameni cu adevarat fericiti pe aceasta antica si obosita planeta.Dupa patruzeci de minute in care barca ne-a purtat pe alte taramuri, zece oameni se opresc pe un petec de pamant si se prind de un mal unde, ascuns undeva, pe o pancarta, apare mesajul: “Bun venit in AWAYANDE!”, cel mai probabil scris cu vopsea pregatita din bobitele rosiatice ale unui tufis ce creste linistit la fiece pas. Aflam ca aici locuiesc nu mai mult de 15 persoane. Sunt dintr-acele suflete care se trezesc, culeg, vaneaza, pescuiesc si isi pregatesc mancarea in liniste si sunt fericiti, tot in liniste. Nu inteleg de ce unii oameni au impresia ca cei fericiti trebuie sa fie neaparat si galagiosi. In visul meu trebuie sa stii sa asculti in liniste un scancet de copil, un cantec de pasare, un gangurit de maimuta ca sa iti dai ragaz de a fi fericit. Aici totul curge altfel. Viata are un alt sens. Timpul la fel. Iar natura este generoasa cu cei care ii respecta termenii. Ce poate fi mai multumitor decat sa ai sansa de a te plimba printr-o cultura de ananas, in timp ce razele soarelui iti mangaie trupul, iar tantarii zumzaiesc lacomi peste tot in jur. Totul sub indrumarea unui om care incearca sa inteleaga uimirea a zece oameni veniti de la 9.000 de km la vederea fructelor de banan crescand nestingherite in razele soarelui, bizar, la inceput de decembrie. Mergem mai departe pentru a vedea cateva plante de bumbac si pentru a gusta dulceata trestiei de zahar pe care o taiem in bucatele si le impartim intre noi. Putin mai tarziu urcam din nou in barca alaturi de trei indemanatici pescari ca sa ne pescuim pranzul. Ne mai plimbam, mancam, facem baie in raul Maroni iar ziua este incununata de atelierul de pictura pe coji de fructe uscate. Radem mereu. Din orice. Peisajul si oamenii sunt molipsitori si noi nu ne putem opune.

Amerindienii care locuiesc aici se tem ca ceea ce ii caracteriza odata sta sa paleasca. Tinerii par sa nu mai fie atrasi de traditii, de conservarea culturii amerindiene, ci mai degraba de mirajul “noului”. Si aici am gasit un fir puternic care ne leaga de acesti oameni: faptul ca suntem la marginea prapastiei numita “Nu stim cine suntem si incotro ne indreptam”. Suntem vulnerabili pentru ca noi, oamenii, uneori nu stim sa facem diferenta dintre echilibrat si excesiv si suntem usor ademeniti de ceea ce nu ne apartine, iar asta poate duce la o criza profunda de identitate. Insa, atata timp cat sunt inca cincisprezece oameni in Awayande care stiu cum sa impleteasca frunzele de palmier pentru carbet, care stiu de cat timp planta de ananas mai are nevoie pentru a da urmatorul fruct, cum arata o bucata de manioc si cum se prepara aceasta, care nu au uitat de parinti, bunici, mai exista speranta.

Plecam. Si ne pare rau. Am luat cu noi o inima mai plina, care bate mai repede. Si in adierea vantului, tacuti, privim in zare. Pe barca doar un crab ne mai atrage atentia. In rest... facem fiecare un bilant, in lumina apusului de soare. Imaginea barcii, cu zece straini tacuti, tulburand deopotriva raul si oceanul mi-a ramas in mintea care nu mai stie ce sa creada. A fost un vis sau realitate?

Florentina Tinc

         Cand eram elev, nu imi placea scoala. Eram fan al zicalei „sa manance cainii scoala” si ma gandeam la diverse metode de a o pune in practica. Acum cateva zile am vizitat Colegiul din orasul Mana, care m-a facut sa imi reamintesc clipele placute petrecute la scoala si sa doresc sa fiu din nou copil. De ce? E simplu, pentru ca vreau sa ma joc, sa fiu lipsit de griji si sa duc o viata ca a celor de aici.           Inca de la intrare am ramas impresionat de cladirea simpla, creata pe nevoile celor de aici, si de elevii care stateau in curtea colegiului si discutau despre micile lor probleme.

Gabriel Hort.

O dupa amiaza placuta de decembrie, soare si multa buna dispozitie..asta pana cand am ajuns sa fac crocodili din perle. O doamna dragutza si experta in confectionarea de diverse figurine incerca sa imi explice care sunt etapele si cum ar trebui sa fac, ca sa pot realiza si eu un mic crocodil, de care sa ma bucur si sa fiu mandru de ce am realizat. Foarte simplu la prima vedere ...doua perle pe ata din dreapta, doua pe cea din stanga si una in mijloc, zis si facut...degeaba, tot nu reuseam. Eram oaia neagra a atelierului de perlarie. Timp de mai mult de jumatate de ora, eram spre surprinderea tuturor, tot in prima faza a creatiei, ceilalti colegi erau cu mult inainte si discutau despre cum faca picioarele crocodilului. Eu trist, enervat si pe cale sa renunt...tot la cele doua perle pe dreapta si doua pe stanga eram. Dupa multe incercari si plictisit de tot ce insemna crocodili din perle, mi-am zis...eu nu pot sa fac ?Cu multa ambitie si rabdare am ajuns sa prind ideea si chiar am terminat primul magnificul animal, mandru de realizarea mea. Dupa aceasta experienta  enervanta la inceput, am realizat ca ceea ce fac acesti oameni din perle, chiar nu are pret si ca eu as vinde acele animalute si bratari cu mult mai mult.

Gabriel Hort

Activitati cu copii la sediul Rezervatiei Naturale Amana din localitatea Yalimapo

         Eram intr-un loc exotic cu copii de diferite culori si etnii. Faptul ca erai european atragea atentia, toti se uitau la tine, dar cu ochii inocenti si plini de bucurie. Am asistat la doua cursuri: de istorie si engleza. La cursul de engleza am interactionat mai mult cu copiii si am legat prietenii... doar pentru cateva ore, dar sincere. E adevarat ca barierele lingvistice conteaza uneori mai mult decat crezi si am simtit-o pe pielea noastra la lectia de istorie.          Doua ore banale din viata mea, care au devenit mai tarziu doua ore cu o semnificatie aparte. M-am simtit din nou copil.Gabriel Hort

Un eveniment deosebit de important pentru mica comunitate romana din Guiana Franceza a fost seara de 4 decembrie, cand s-a sarbatorit finalizarea negocierilor intre Rezervatia Naturala Amana si comunitatea locala. Pentru acest eveniment am pregatit timp de doua saptamani, impreuna cu "ambasadorii" locali, momente culturale si de divertisment precum: dansuri populare, teatru, cantece, iluzionism, mancare traditionala.

            Awala-Yalimapo este o comuna pe coasta de nord a Guyanei Franceze,  aici se gaseste Rezervatia Naturala Amana cu o suprafata totala de 40800 de hectare. Teritoriul rezervatiei cuprinde o varietate de medii, precum: plaje, lagune salmastre, paduri de mangrove, paduri tropicale si mlastini cu apa dulce. Populatia acestei localitati, majoritatea de etnie amerindiana, se ocupa de intretinerea acestei zone, care este protejata prin lege. Printre activitatile desfasurate de angajatii Rezervatiei Naturale Amana se numara: ecologizare pe plaja, studiere de pasari, studiere de lilieci, observarea cuiburilor de oua de broaste testoase, iar in anumite perioade studierea broastelor testoase, care vin pe plaja Awala-Yalimapo ca sa depuna oua.

    Se zice ca fiecare om, pentru a avea o viata implinita, trebuie sa sadeasca un pom, sa creasca un copil si sa impleteasca un cosulet… Poate am adaptat putin ideea la subiectul articolului, dar pentru locuitorii Awalei-Yalimapo expresia de mai sus nu e departe de adevarul vietii cotidiene. In satul de amerindieni de pe coasta Atlanticului, traditia impletirii s-a transformat intr-o profesie din care talentul si iscusinta nu pot sa lipseasca.Am avut bucuria sa cunoastem pe unul dintre cei mai priceputi « specialisti in domeniu », un batranel tare dragut si dornic sa ne initieze in arta impletirii cosuletelor. Acestea sunt facute din roumen - o planta ce se gaseste la periferia padurii tropicale.La prima vedere, simplitatea impletiturii si rapiditatea  cu care erau realizate de catre amabilul nostru instructor  ne-a facut pe toti sa credem ca am putea fi la fel de abili. Proba practica ne-a dovedit insa contrariul.Intai se taie tulpina in sectiuni egale cu o lungime de aproximativ un metru. Urmatorul pas este decojirea stratului superior si subtierea lui pentru a deveni cat mai elastic. Lamelele rezultate sunt imbinate astfel incat sa formeze o stea cu sase colturi. Steluta langa steluta si deasupra iar steluta – asa se explica frumusetea cosuletului, care este de fapt o aglomerare de stelute.

Elena

        Cum se lasa seara, mici vietati incep sa zboare in jurul taberei. Ghici ciuperca ce-i? Activitatea din seara aceasta este studierea liliecilor. Suntem cinci in grup si ne grabim spre cladirea rezervatiei, ca sa ne intalnim cu „tipul cu dread-uri”, numit asa de grupa de ieri care nu i-au tinut minte numele. Dupa specificul salut de seara, plecam sa verificam plasele de lilieci – ca niste plase de tantari cu ochiuri mai mari. Spre dezamagirea nostra nici un erou in seara asta. In timpul de asteptare pentru o noua verificare a plasei, Pierre ne povesteste despre cum s-a mutat din Franta aici in Guiana, din dragoste pentru acesti soricei cu aripi.      A doua tura la plasa gasim trei lilieci micuti si pricajiti. Ii luam pentru notite. Pierre le tunde parul de pe burta ca semn ca acestia au fost notati. Ne uitam la aripi si cap pentru a ne da seama ce specie sunt, la sex petru a vedea daca sunt masculi sau femele si daca s-au imperecheat sau nu. Dam de o  femela gestanta. Sunetele scoase de ea sunt de-a dreptul ingrozitoare, mai ceva ca in filmele de groaza japoneze. Notam, ii dam drumul, plecam din nou la plasa. De data asta ne loveste norocul, ne intoarcem cu doi lilieci mari, portocalii, cu fete de gargoyle. Picioarele mari se infig in mana lui Pierre. El discuta cu noi despre specie, in timp ce isi scoate ghearele din piele. Dupa aproximativ trei ore, avem notati douazeci si sapte de lilieci. Stam linistiti deoarece in zonele cu lilieci nu sunt tantari, iar o seara fara tantari este ca o cana de ciocolata calda bauta in fata bradului de Craciun.

Alexandru Plesa

Cleaning the Yalimapo beach

            Un grup de tineri romani, voluntari ai Asociatiei Millenium Centre, in proiectul “Action-Reaction-Interaction” a desfasurat activitati in localitatea Awala-Yalimapo in colaborare cu Rezervatia Naturala Amana. Printre aceste activitati se regaseste si ecologizarea si montarea de panouri pe plaja din Awala-Yalimapo.

            La prima ora a diminetii, cu forte proaspete si entuziasti ne-am adunat o mana de voluntari romani pentru a curata plaja. Fiecare s-a „inarmat” cu manusi si saci de gunoi, ustensile oferite de rezervatie. Tot de la rezervatie ne-au sarit in ajutor doi ambasadori si un gardian.

            Ni s-a spus ca plaja se curata de doua ori pe saptamana, asa ca ne-am gandit ca nu o sa avem ce sa curatam. Ne-am inselat pentru ca la cativa metri de plimbare lejera pe plaja, dinspre rezervatie spre locul in care am fost cazati, Yalimale, am intalnit primul morman de gunoi. Apoi urmatorul si urmatorul. Toate aceste mizerii de pe plaja, sunt „capodopera” localnicilor, pescarilor care in fiecare dimineata lasa acolo dozele goale de bere si plasele de peste rupte. Desi pe plaja se gasesc si spatii amenajate in care se pot depozita gunoaiele, pescarilor nu le pasa si isi lasa gunoaiele in mormane mari.

           Totul a durat aproximativ doua ore. Apoi a venit un angajat al rezervatiei cu masina si a adunat tot gunoiul strans de noi, l-a dus la rezervatie si ne-am pus sa il cantarim. Stransesem 88,5 kg de gunoi. Ne-am entuziasmat foarte tare cand am observat tabelul adus de una dintre ambasadoare si am vazut ca in datile precedente ei nu au strans nici pe departe cantitati atat de mari. N-am reusit sa strangem cea mai mare cantitate de gunoi de pe lista, dar ne-am multumit si cu locul doi, cantitatea cea mai mare de gunoi stransa a fost de 120 kg.

            Am plecat inapoi spre casa, obositi, arsi de soarele foarte puternic, uzi pana la piele datorita ploii care s-a abatut peste noi in timp ce ne intorceam la sediul rezervatiei sa cantarim “prada”, dar incantati de munca depusa si de rezultatul obtinut.     

Alexandra Cozma